Posomorita se vede chiar si pe anotimpul acesta din geam...Cîte măşti .. cîte zîmbete false, cîte iubiri inexistente, cîte priviri "fericite" , cîte amintiri care nu mai au valoare, cîte visuri care deja s-au spublerat, cîte şi cîte săruturi reci ...
Noi deja nu mai ştim ce să facem, azi o mască, mîine alta, poimîine nimeni poate să nu ne recunoască.. ştiţi cum este la teatru? azi joc rolul ăsta, dar mîine acela ..
Nu ne putem stăpîni dorinţele sau nu ne putem împotrivi plăcerilor, nu dorim să arătăm ceea ce simţim cu adevărat, ne e frică oare de respingere sau neînţelegere? Dar poate noi suntem "mai presus" decît alţii şi ei doar nu trebuie să ştie nimic despre noi? Numai nu asta ...
Cînd ne vedem în faţa suferinţei, deja nu mai importă cine e mai presus decît cine, căutăm ajutorul chiar în cei mai mici.
Nu am încercat niciodată să ne scoatem masca, sau macar s-o schimbăm .. În una mai veselă sau mai reală. Nici eu nu am curajul, trebuie să zîmbesc pentru ca alţii să nu vadă ce simt, pentru că mă pot ucide cu propria-mi armă, cu toate că-s puternică. Nimic nu te poate învinge, înafară de tine însuţi.
Hai azi, mîine, poimîine, trecînd anii, să ne învăţăm să fim adevăraţi, să punem în mişcare dorinţele şi curajul să le atingem, să aruncăm măştile la gunoi şi să trăim cum o făceam în copilărie, fără probleme. Hai macar pe-o zi să fim noi înşine, poate nu-i greu, sau poate ceva se va schimba.. De unde să ştim? Încercarea vină n-are . Chiar am ajuns neajutoraţi?
Nu, numai nu asta..
Eu am curajul să-mi scot masca, chiar dacă mulţi vor încerca să-mi pătrundă-n suflet cu întrebările banale "ce s-a întîmplat?" , cu toate că nu le pasă, au nevoie de subiect pentru bîrfe.. WHAT THE FUCK? N-am dreptul la viaţă personală? Trebuie să se bage unde nu le fierbe ciorba? ..
Dar tu, ai curajul să-ţi scoţi masca? Să treci peste toţi şi să mergi mai departe cu capul înainte? Ai curajul să fii tu însuţi? ...
Nimeni , niciodată nu a încercat să pună punct iubirii, ea-i peste tot, oriunde ai întoarce capul, oriunde ai păşi, orice ai respira.
Nu eşti obosit, eşti pustiu poate. Nu vrei să nu mai simţi asta, vrei doar să înceteze să te doară, nu vrei să dispari, vrei doar să schimbi ambianţa...
Defapt, cine oboseşte de la prea multă iubire? None. Obosesc cei care au parte de mai multă grjiă decît se pare că ar avea nevoie. "Obosesc" de la iubire cei care doar asta o doresc, care nu au făcut nici un efort să schimbe starea, cei care.. poate.. nici nu ştiu ce-i iubirea. Iubim, chiar dacă aşteptăm reciprocitatea mult timp, iubim chiar şi atunci cînd suferim enorm sau suntem dezamăgiţi. Iubim cînd orice se preface-n sur. Iubim cînd privirea şi gîndul ne este doar la el/ea. Ce-ar fi iubirea în genere? suferinţe, iertări, vise, amintiri, atingeri, sărutări, priviri, gînduri, voci, zîmbete, parfum, cuvinte, expresii, îmbrăţişări, fericire?
În realitate, numai cel ce spune ştie adevăratul sens al cuvintelor, unii spun "te iubesc" doar pentru a face pe placul cuiva, alţii.. o spun pentru că o simt.. alţii nu o spun niciodată, pentru că le e frică de respingere. Toţi suntem obosiţi de cuvinte goale, toţi suntem obosiţi de o aşa numită "monotonie" , fiecare vrea o picătură de culoare în viaţa lor, dar, nu toţi au persoanele respective alături, sau în genere, nu o au.
Fiecare concepe viaţa după dorinţele sale... nu avem dreptul să pedepsim pe cineva din cauza sentimentelor, nu avem dreptul să-i interzicem s-o simtă.
în fine, cum nu-i viaţă doar cu urcuşuri, aşa nu-i iubire fără suferinţe. poate.. macar asta ne va putea da puterea să mergem înainte...
Noi deja nu mai ştim ce să facem, azi o mască, mîine alta, poimîine nimeni poate să nu ne recunoască.. ştiţi cum este la teatru? azi joc rolul ăsta, dar mîine acela ..
Nu ne putem stăpîni dorinţele sau nu ne putem împotrivi plăcerilor, nu dorim să arătăm ceea ce simţim cu adevărat, ne e frică oare de respingere sau neînţelegere? Dar poate noi suntem "mai presus" decît alţii şi ei doar nu trebuie să ştie nimic despre noi? Numai nu asta ...
Cînd ne vedem în faţa suferinţei, deja nu mai importă cine e mai presus decît cine, căutăm ajutorul chiar în cei mai mici.
Nu am încercat niciodată să ne scoatem masca, sau macar s-o schimbăm .. În una mai veselă sau mai reală. Nici eu nu am curajul, trebuie să zîmbesc pentru ca alţii să nu vadă ce simt, pentru că mă pot ucide cu propria-mi armă, cu toate că-s puternică. Nimic nu te poate învinge, înafară de tine însuţi.
Hai azi, mîine, poimîine, trecînd anii, să ne învăţăm să fim adevăraţi, să punem în mişcare dorinţele şi curajul să le atingem, să aruncăm măştile la gunoi şi să trăim cum o făceam în copilărie, fără probleme. Hai macar pe-o zi să fim noi înşine, poate nu-i greu, sau poate ceva se va schimba.. De unde să ştim? Încercarea vină n-are . Chiar am ajuns neajutoraţi?
Nu, numai nu asta..
Eu am curajul să-mi scot masca, chiar dacă mulţi vor încerca să-mi pătrundă-n suflet cu întrebările banale "ce s-a întîmplat?" , cu toate că nu le pasă, au nevoie de subiect pentru bîrfe.. WHAT THE FUCK? N-am dreptul la viaţă personală? Trebuie să se bage unde nu le fierbe ciorba? ..
Dar tu, ai curajul să-ţi scoţi masca? Să treci peste toţi şi să mergi mai departe cu capul înainte? Ai curajul să fii tu însuţi? ...
Nimeni , niciodată nu a încercat să pună punct iubirii, ea-i peste tot, oriunde ai întoarce capul, oriunde ai păşi, orice ai respira.
Nu eşti obosit, eşti pustiu poate. Nu vrei să nu mai simţi asta, vrei doar să înceteze să te doară, nu vrei să dispari, vrei doar să schimbi ambianţa...
Defapt, cine oboseşte de la prea multă iubire? None. Obosesc cei care au parte de mai multă grjiă decît se pare că ar avea nevoie. "Obosesc" de la iubire cei care doar asta o doresc, care nu au făcut nici un efort să schimbe starea, cei care.. poate.. nici nu ştiu ce-i iubirea. Iubim, chiar dacă aşteptăm reciprocitatea mult timp, iubim chiar şi atunci cînd suferim enorm sau suntem dezamăgiţi. Iubim cînd orice se preface-n sur. Iubim cînd privirea şi gîndul ne este doar la el/ea. Ce-ar fi iubirea în genere? suferinţe, iertări, vise, amintiri, atingeri, sărutări, priviri, gînduri, voci, zîmbete, parfum, cuvinte, expresii, îmbrăţişări, fericire?
În realitate, numai cel ce spune ştie adevăratul sens al cuvintelor, unii spun "te iubesc" doar pentru a face pe placul cuiva, alţii.. o spun pentru că o simt.. alţii nu o spun niciodată, pentru că le e frică de respingere. Toţi suntem obosiţi de cuvinte goale, toţi suntem obosiţi de o aşa numită "monotonie" , fiecare vrea o picătură de culoare în viaţa lor, dar, nu toţi au persoanele respective alături, sau în genere, nu o au.
Fiecare concepe viaţa după dorinţele sale... nu avem dreptul să pedepsim pe cineva din cauza sentimentelor, nu avem dreptul să-i interzicem s-o simtă.
în fine, cum nu-i viaţă doar cu urcuşuri, aşa nu-i iubire fără suferinţe. poate.. macar asta ne va putea da puterea să mergem înainte...
